5. România în era digitală

[tdc_zone type=”tdc_content”][vc_row][vc_column][td_block_text_with_title]

[/td_block_text_with_title][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”2/3″][td_block_text_with_title]

Static overlay

[/td_block_text_with_title][/vc_column][vc_column width=”1/3″][td_block_text_with_title]

Produsul intern brut al planetei, de 87,8 T$ a fost realizat în anul 2019 așa cum arată infograficul. Anul 2019 a fost anul cu cel mai mare produs intern brut al României. 223 B€. Asta înseamnă 0,28% din PIB-ul global și explică de ce România nu se găsește explicit nicăieri pe infografic ci undeva în zona Rest of the world.

Dacă am repeta infograficul acesta an după an în trecut rezultatul ar fi același. Faptul că nu am trecut niciodată pragul de 0,4% pare a fi o problemă structurală, aceeași care ne-a hrănit generație după generație cu ideea sacrificiului pentru generațiile următoare. Ele au venit, au trecut și nu s-a schimbat nimic. După ce România și-a câștigat independența s-au succedat patru perioade economice diferite: cea a Regatului României condus de regele Carol I, cea a României Mari, cea a României comuniste și cea în care trăim acum.

Înainte de aceste perioade, vasalitatea față de Imperiul Otoman a generat un sistem economic în care a prevalat monopolul otoman asupra comerțului și, implicit asupra producției de bunuri. Țara Românească și Moldova au fost menținute într-o economie agrară de tip feudal, neparticipând la marile transformări care aveau loc în Europa și mărind decalajul de dezvoltare cu Transilvania, Banatul și Bucovina.

[/td_block_text_with_title][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][td_block_text_with_title]

Marea Revoluție Științifică din secolul al 17-lea și  Iluminismul ne-au ocolit. Atunci când Mihai Viteazul încerca o unificare a țărilor românești și ieșirea din orbita Imperiului Otoman, Copernic dezvoltase deja în Polonia un model corect al Sistemului Solar iar Kepler coresponda cu Galilei din Universitatea din Praga. Iluminismul care a dezvoltat masiv Europa a ocolit cele două țări românești întârziind apariția unui sistem de învățământ. În biserică limba de cult era limba slavonă, primele biserici în care s-a vorbit limba română și primele școli românești apărând în Ardeal cu sprijinul activ al bisericilor protestante germană și maghiară care încercau să evite impunerea catolicismului în acea parte a Imperiului Habsburgic. Dependența de Imperiul otoman a menținut țările românești în sfera agriculturii și mineritului, o mare parte din produse luând calea imperiului.

Prima Revoluție Industrială, care a aliniat națiunile europene la un nou start, s-a manifestat abia după Războiul de Independență, adică la aproape 100 de ani după apariția sa în Anglia. Totuși, ieșirea de sub tutela Imperiului Otoman a reprezentat o perioadă de mare efervescență atât în dezvoltarea infrastructurii cât și în diversificarea ramurilor economice. Au apărut primele semne de inițiativă industrială și șansele de a depăși decalajul cu restul Europei au crescut considerabil. Introducerea politicii protecționiste prin adoptarea în anul 1886 a unui sistem de taxe vamale prohibitive pentru produsele provenite din Imperiul Austro-Ungar, urmat de declanșarea unui război economic cu acesta a dus la consolidarea cererii de produse românești pe piața Regatului României și de creșterea accelerată a numărului de întreprinderi autohtone. Astfel, dacă între 1866 și 1886 ritmul de creștere al unităților economice nou create era de 8,2/an, acesta a crescut la 21/an între 1886 și 1906 și la 63/an între 1906 și 1915. În același timp, au fost încurajate întreprinderile mari, ponderea lor în total întreprinderi crescând de la 35% la 72%. Pin aceste măsuri forțate, peisajul industrial românesc a devenit foarte repede asemănător cu cel din Europa occidentală. Mai mult, au început să apară produsele de proprietate intelectuală, sistemul public de învățământ dând rezultate din ce în ce mai bune în sfera industrială.

După făurirea României Mari acest trend s-a accelerat apărând primele întreprinderi care intrau în competiție globală cu marile întreprinderi americane, britanice sau germane. Uzinele Reșița sau uzinele Malaxa sunt un exemplu bun de întreprinderi autohtone capabile să concureze pe piața globală marile întreprinderi americane sau europene. Un proces similar a avut loc, de altfel, în tot estul european odată cu încheierea Primului Război Mondial. România părea că depășise cu bine perioada otomană. Reforma făcută de către Spiru Haret la nivelul învățământului public asigura o industrie în expansiune cu forță de muncă având abilitățile necesare, școala de matematică devenise puternică și putea susține învățământul academic în zona științelor cu competențe similare cu cele din spațiul european iar reforma făcută de Trancu-Iași în zona relațiilor de muncă a ținut proletariatul industrial departe de trendurile marxiste și populiste din Uniunea Sovietică, Italia și Germania.

Din acea perioadă datează primul mit care persistă în gândirea economică populară: România – grânarul Europei. Mitul a apărut în anul 1938, un an de criză pe piața cerealelor. În pofida productivității mici la hectar (700 t grâu/ha) și într-o perioadă în care majoritatea țărilor europene cu productivități net superioare au scăzut masiv exporturile de cereale păstrându-le pentru consumul intern, România a avut un export record de 3 milioane de tone de grâu, generând intern o criză a pâinii. Încântat de veniturile realizate, unul dintre parlamentarii vremii, mare moșier, a declarat în plen că România a devenit grânarul Europei. În acel an de vârf grânarul Europei a realizat 8,2% din producția de grâu europeană față de 5-6% în anii obișnuiți. De aici până la grânarul Europei drumul era lung, dar mitul s-a perpetuat. Ca un fapt amuzant, în același ani Bulgaria realiza o producție de grâu de 1440 t/ha.

Totul s-a prăbușit odată cu cel de-Al Doilea Război Mondial. Faptul că România Mare a fost ciuntită și ocupată de trupele sovietice care au impus un regim comunist a adus cu sine dispariția economiei de piață și distrugerea suprastructurii tehnico – științifice a țării. Chiar și în aceste condiții, un număr mic de intelectuali care scăpaseră de prigoana comunistă sau pactizaseră cu regimul nou instaurat au reușit să mențină în funcțiune structurile academice și să contribuie la repornirea industriei naționale. Fără a beneficia de un plan Marshall, intrând în orbita unei economii comandată de URSS, România a reușit totuși în ani foarte grei să realizeze adevărate miracole industriale. Un exemplu îl constituie proiectarea și realizarea în anul 1957 a primului calculator electronic românesc, devenind a cincea națiune a lumii cu o asemenea realizare. De altfel, în primele trei generații de calculatoare România s-a plasat în primele națiuni ale lumii. Industria de IT românească ajunsese să producă în anii 80 în materie de hard și soft tot ce se putea produce imaginabil în domeniu în acea perioadă. Industria chimică și petrochimică s-a dezvoltat și ea în ritm alert fructificând materiile prime existente în țară. Politica de independență de Moscova începută în anul 1968 a accelerat dezvoltarea industrială la piața CAER adăugându-se piețele țărilor în curs de dezvoltare, în special a țărilor arabe și africane unde exportam produse industriale și importam materii prime.

Din păcate, comunismul care a dominat România a distrus piața internă de consum, producția devenind un scop în sine. Bunurile erau exportate la prețuri de dumping, sub costurile de producție, diferența presând asupra nivelului de trai. Mai mult, independența de Moscova a generat în rândul elitei comuniste sentimentul de cetate asediată în condițiile în care nu ne asedia nimeni. Lucrul acesta a făcut ca România să producă în toate domeniile posibile, scăzând șansele de a excela în câteva dintre ele. Nimeni nu produce tot. De aceea există și comerț internațional și specializare la care s-a ajuns în mod natural în piețele libere, țări diferite producând bunurile și serviciile cele mai potrivite specializării științifice și tehnologice și, până la urmă, ADN-ului cultural și istoriei dezvoltării anterioare. Obsesia dezvoltată de comunism în România era să exportăm bunuri de consum pentru a importa materie primă sau noi componente pentru fabrici noi pentru a produce. Ciclul acesta care elimina complet existența oamenilor (numiți factori de producție) a fost și principalul motiv al căderii comunismului în Europa de Est.

 Al treilea mit a apărut după căderea comunismului. El se numește investiția în locuri de muncă. În momentul în care o economie care trăia din dumping pe piața liberă și quasi-monopol pe piața internă a fost pusă în situația competiției pe piața liberă, a clacat în câțiva ani. Nu pentru că oamenii nu aveau abilitățile tehnice necesare producerii de bunuri și servicii ci pentru că s-a trezit peste noapte în competiție directă cu giganți globali, crescuți în mod natural într-un mediul economic competitiv și pentru că cei care ar fi trebuit să dezvolte entitățile economice respective nu știau nici să expună un produs sau un serviciu pe piață, nici să-l vândă. Mai mult, lumea în care intram era clar mult mai avansată tehnologic iar piața internă a comutat instantaneu spre produsele și serviciile oferite de acești giganți, doar pentru că ele reprezentau ceea ce visaseră că vor avea atunci când erau ținuți în lagărul comunist.

Pentru a avea întregul tablou al dezastrului de la începutul anilor 90, lumea trecea printr-un proces de scădere masivă a costurilor prin utilizarea forței de muncă de acolo de unde costă mai puțin la același nivel de abilități și la începutul înlocuirii forței de muncă umane cu a doua generație de roboți industriali. Adică lumea intra în zodia lohnului. Principalele destinații erau China și India, cu o populație numeroasă și cu pretenții foarte mici, iar acolo unde era nevoie de abilități pe care nu le găseau în spațiul asiatic, Rusia și Europa de Est. Aceste noi piețe reprezentau pentru economia statelor puternice atât resurse de forță de muncă ieftină cât și spații de desfacere pentru produsele proprii. O mulțime de industrii și-au mutat în acei ani centrele de producție în imensul spațiu ex-comunist lăsând un număr mare de șomeri acasă, dar răspunzând cererii de produse din ce în ce mai ieftine pe piața lor internă și pe piața globală. Oferta de oameni care munceau pentru câștiguri modice a spațiului ex-comunist a devenit atât de mare încât selecția unei țări sau a alteia s-a bazat fie pe capacitatea de consum a bunurilor produse, fie pe o serie de avantaje fiscale oferite pentru a reloca producția în spațiile respective. Odată cu apariția generației a treia de roboți industriali și cu intrarea în joc a inteligenței artificiale, aceste avantaje fiscale compensatorii au început să devină criteriul prevalent. De multe ori relocarea s-a făcut strict pe perioada existenței lor și avem în România exemplul fabricii Nokia de la Cincu.

Investițiile în locuri de muncă au asigurat pe termen mediu pacea socială, dar au distrus șansele de dezvoltare a economiilor care au mers în direcția respectivă. Economiile de lohn au oprit dezvoltarea unui antreprenoriat propriu și au redus totul la câștiguri mici, nesigure pe termen lung, rezultate dintr-un soi de închiriere a timpului de muncă a propriilor cetățeni. China și India au făcut o excepție notabilă dezvoltând cu banii câștigați din lohn ramuri industriale proprii bazate pe tehnologiile cele mai avansate ale momentului. Încercări timide în direcția aceasta au existat și în Polonia și Cehia, ceea ce justifică micul avans pe care îl au aceste țări în spațiul european.

Între timp, lumea a intrat în era digitală. Giganții economici ai planetei au beneficiat din plin de ea, robotizând și aducând masiv inteligența artificială în sfera producției de bunuri și servicii. De un deceniu încoace se manifestă tot mai pregnant în piețele avansate ale lumii ceea ce eu numesc marea schismă economică. Ea se materializează printr-o producție globală de bunuri și servicii de serie mare, caracterizate prin preț din ce în ce mai mic și calitate din ce în ce mai mare și, la polul opus, o diversitate din ce în ce mai mare de bunuri și servicii produse local care adresează nevoia de a ne simți unici.

În timp ce în economia de serie robotizarea și inteligența artificială elimină omul din procesele de producția, economia locală absoarbe din ce în ce mai multă forță de muncă umană. Este greu de crezut că putem genera operatori economici care să adreseze prima direcție a marii schisme în domeniile în care există o așezare tehnologică. Putem încerca acest lucru în tehnologiile specifice erei digitale și în unele chiar cu șanse. Dacă însă nu vom reuși să generăm suficiente companii mici care să ocupe zona a doua economică, vom avea cu siguranță o mare problemă.

Cu cele trei mituri care bântuie societatea românească și ne țin încremeniți în ele:

• Grânarul Europei
• Scopul economiei este producția și
• Investițiile externe în locuri de muncă

trebuie abandonate rapid și gândind ancorați în lumea reală. Vom putea face față acestei noi paradigme?

[/td_block_text_with_title][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][td_block_title title_tag=”h4″ custom_title=”Agricultura” tdc_css=”eyJhbGwiOnsiZGlzcGxheSI6IiJ9fQ==”][td_block_text_with_title]

Agricultura românească a reușit în perioada comunistă să distrugă rezerva de apă sin sol prin sisteme de irigație făcute pentru a produce azi fără nici o grijă pentru ziua de mâine și deversarea fără discernământ a unor cantități imense de fertilizatori, insecticide, fungicide și alte asemenea chimicale în sol. Lucrul acesta a dus, nu doar la noi (Marele Platou de Loess al Chinei este un exemplu remarcabil) la eroziunea solului, diminuarea periculoasă a apei din sol și, în final la deșertificare. Astăzi, aproape întreaga suprafață a sudului României și a Banatului se află în acest stadiu.

[/td_block_text_with_title][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][td_block_text_with_title]

Static overlay

[/td_block_text_with_title][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][td_block_text_with_title]

Mai mult, predicțiile făcute de NASA pe baza seriilor de date satelitare vorbesc despre o accentuare a secetei și a deșertificării în zona noastră care va dura, an după an, cel puțin până la sfârșitul secolului.

Dacă privim și la situația apei în sol, vedem că perspectivele nu sunt deloc strălucite pentru România. Iată o reprezentare realizată de către Agenția Europeană pentru mediu, care vorbește de la sine.

[/td_block_text_with_title][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][td_block_text_with_title]

Static overlay

[/td_block_text_with_title][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][td_block_text_with_title]

La nivelul solului lucrurile arată din ce în ce mai rău. O suprafață de peste 100.000 de hectare între Craiova, Calafat și Corabia arată azi așa:

[/td_block_text_with_title][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][td_block_text_with_title]

Slide

Dolj

Slide

Dăbuleni

Slide

Dolj

Slide

Dolj

[/td_block_text_with_title][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][td_block_text_with_title]

Aici este urgent necesară o intervenție și pentru ca aceasta să fie posibilă utilizând fonduri publice ele terenurile trebuie întabulate. Indiferența proprietarilor și lăsarea lor în degradare accelerată vor face ca deșertul de nisip instalat acolo să se extindă și să roadă, încet dar sigur, întregul sud al României. Nu cred că ne dorim transformarea Câmpiei Române într-o Sahară, iar acoperirea costurilor aferente întabulării trebuie preluată de stat.

Irigațiile, așa cum au fost făcute în perioada comunistă, sunt o soluție pe termen scurt și ele făcute așa garantează deșertificarea prin diminuarea accelerată a rezervelor de apă din sol. Trecerea la agricultura de precizie pentru culturile mari și la agricultura în medii controlate pentru legumicultură și, parțial, pomicultură și viticultură reprezintă singura soluție sustenabilă care îi dă o șansă agriculturii românești. Mai mult, o asemenea soluție împreună cu dezvoltarea industriei locale de procesare și cu susținerea complexelor care acoperă întregul lanț de la creșterea plantelor și animalelor până la vânzarea bunurilor produse și prelucrate, ne va scoate din dependența de importuri în care ne adâncim an după an cu toate efectele colaterale legate de balanța de plăți și rata de schimb valutar. Adoptarea la scară mare a acestei abordări poate aduce consumatorilor din România produse dincolo de bio (adică septice), realizate cu un consum foarte mic de apă și fără a necesita conservare.

Pentru comunitățile locale, adică pentru zona de unde trebuie început totul, am propus acest proiect.

[/td_block_text_with_title][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][td_block_title title_tag=”h4″ custom_title=”Industria”][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][td_block_text_with_title]

După o perioadă de creștere rapidă datorată regimului protecționist în raport cu Imperiul Austro-Ungar, după o perioadă de consolidare și expansiune din timpul României mari, industria românească a suferit un prim recul major în perioada comunistă și o prăbușire odată cu aceasta. Pe ruinele ei s-a ridicat o industrie de lohn, la început în zona industriei textile iar mai apoi în aproape toate ramurile industriale. Lohn-ul a venit și a plecat în funcție de costurile forței de muncă, lăsând mase mari de oameni cu speranțele într-o viață mai bună năruite. Iar azi, un fenomen de outsourcing început în anii 90 în Statele Unite prin mutarea producției de bunuri în China se apropie de sfârșit. Locul oamenilor a fost luat treptat de roboții industriali și acum și de inteligența artificială. Nemaiavând prea multe mărci proprii, riscăm să asistăm aici la un dezastru major. Continuând cu investițiile străine în locuri de muncă vom amplifica acest dezastru. Probabil că experiența cu Nokia de la Cluj nu a fost suficientă pentru a ne trezi. Investițiile trebuie făcute în startup-uri productive proprii care creează locuri de muncă stabile. Ajutarea acestor întreprinderi să crească ne va ajuta să avem o clasă mijlocie stabilă care să asigure prosperitatea națiunii. Dacă aș fi fost în Corea, era suficient să spun că ne asigurăm prosperitatea cumpărând de la firme autohtone. După jumătate de secol de comunism însă, ideea că un produs românesc este, fără a fi nici măcar testat, prost riscă să amplifice fragilitatea economică a României.

Acesta este motivul pentru care propun în programele mele sprijin acordat companiilor cu rezidența fiscală a companiei, nu a subsidiarei, în România. Eu mă raportez la programele pentru agricultura verticală și construcții utilizând fabricația aditivă, la industria de inteligență artificială, de securitate informatică și de jocuri electronice. Ele fac parte din zonele industriale care se ridică acum în lume și în care avem o șansă reală să ne afirmăm. Ele pot crea o clasă mijlocie stabilă și pot da de lucru unui număr mare de oameni, fără riscul volatilizării locurilor de muncă respective.

Probabil că avem șansa asta și în zona biologiei sintetice în abordarea unor boli mai puțin studiate cu aceste metoda Nu pentru că nu ar fi posibil ci pentru că marele centru al lumii aflat azi în Boston se concentrează pe bolile care afectează un număr foarte mare de oameni și care pot aduce un profit pe măsură rezultatelor cercetării. Totuși, un brevet pentru o terapie utilizând biologia sintetică îți asigură un monopol pe 12 ani. La fel și în cazul tehnologiilor de prelungire a vieții. Ori noi avem suficientă forță de cercetare și suficienți medici valoroși pentru a încerca și calea aceasta.

Încăpățânarea vânzării timpului de muncă spre companiile mari din zona industriei clasice poate da satisfacție imediată celor care avansează asemenea politici, dar nu aduce nimic bun pentru viitorul națiunii. Pentru că nimeni nu răspunde la întrebarea: Ce vom face când se va încheia lohn-ul?

[/td_block_text_with_title][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][td_block_title title_tag=”h4″ custom_title=”Serviciile”][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][td_block_text_with_title]

Structura de ocupare a forței de muncă și aportul la PIB al serviciilor în România este într-o continuă creștere.  Acesta este un semn bun și de maturitate al economiei Românești. Și aici există oarece lohn, dar mult mai mic ca în cazul industriei. Trecerea în online accelerată de nenorocirea cu virusul din acest an va avantaja mult o categorie din zona comercială. Din păcate, erorile nepermise făcute în raport cu HORECA și cu industria timpului liber ne vor aduce un prejudiciu mare și cred că ele trebuie reparate cu prioritate. De altfel m-am exprimat și am militat în Parlament pe toată durata anului în această direcție.

Avansul inteligenței artificiale nu înseamnă doar costuri mai mici și pierderea locurilor de muncă. El înseamnă și o șansă mare dată creativității și apariția unor meserii noi legate de social. Aceste direcții trebuie asimilate de sistemul de învățământ pentru că vom avea nevoie în curând de o generație capabilă să muncească în asemenea meserii.

[/td_block_text_with_title][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][td_block_title title_tag=”h4″ custom_title=”Echilibrul forței de muncă”][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][td_block_text_with_title]

O societate echilibrată este, după părerea mea, o societate în care munca unui om dintr-o ramură economică poate cumpăra munca unui om din celelalte ramuri economice. Un asemenea echilibru îl găsim, de exemplu în societatea americană. El poate fi vizualizat dacă pentru fiecare sector economic reprezentăm următorul raport:

Aportul procentual la PIB al sectorului/Procentul din forța de muncă activă în sectorul respectiv

Iată cum arată acest echilibru în statele care contribuie cel mai mult la PIB-ul lumii și în România:

[/td_block_text_with_title][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][td_block_image_box media_size_image_height=”150″ media_size_image_width=”150″ image_item0=”2193″ image_item1=”2194″ image_item2=”2197″][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][td_block_text_with_title]

Observăm că, la fel ca în cazul Chinei, România suferă de un dezechilibru major al sectorului agricol în raport cu cel din industrie și servicii. Lucrul acesta duce la o stare de nemulțumire socială care, chiar dacă nu se manifestă neapărat violent obstrucționează dezvoltarea unei națiuni. Este un motiv în plus pentru care cred că proiectul meu pentru comunități autosustenabile alimentar și locativ este un proiect necesar.

[/td_block_text_with_title][/vc_column][/vc_row][/tdc_zone]